Cairioții își numesc orașul Umm al-Dunya — mama lumii — și după o zi petrecută aici înțelegi de unde vine aerul lui plin de sine. Niciun alt oraș nu suprapune secolele cu atâta firesc: un obelisc faraonic la un colț de stradă, un minaret fatimid la următorul, o fațadă Belle Époque dărâmându-se deasupra unei tarabe cu koshari. Cairo Mare adăpostește vreo douăzeci de milioane de oameni, și toți par să se afle deodată în Piața Tahrir. Secretul este să nu mai lupți cu această densitate și să începi să o citești cartier cu cartier.

Cairoul Islamic este miezul medieval, iar strada Al-Muizz este coloana vertebrală pe care o străbați — un coridor scăldat în lumini de moschei, sabiluri și madrase care coboară spre Khan el-Khalili, bazarul arămarilor care face negoț încă din secolul al XIV-lea. La sud se află Cairoul Copt, unde Biserica Suspendată stă atârnată deasupra unei porți romane, iar Egiptul creștin își păstrează cea mai veche adresă. Atracția principală s-a mutat însă la marginea deșertului: Marele Muzeu Egiptean expune acum întreaga comoară a lui Tutankhamon la doi pași de piramidele din Giza, înlocuind sala roșie și ștearsă din Tahrir drept locul de neratat al orașului.

Spre seară orașul se îmblânzește. Urcă în Turnul Cairo în formă de lotus de pe insula Gezira pentru priveliștea definitivă la 360°, sau alege plăcerea mai veche — o felucă brăzdând Nilul la apus, în timp ce chemarea la rugăciune se rostogolește peste acoperișuri din o mie de direcții deodată.